Categoria aspirational Bamboo

Oameni suntem. Cu asteptari si nazuinte. Urmarim toti vise si obiective. Unele masurabile, altele nu prea.
Se zice ca cel mai greu este sa stii ce vrei. Pentru ca odata clarificata problema asta spinoasa, macar stii care este drumul pe care ar trebui sa apuci. Dar exista o categorie care stie exact ce vrea. Si totusi nu poate sa obtina. Sunt oamenii care aspirational apartin de Bamboo. Dar logistic sunt prinsi in tot felul de carciumioare. Prin cartiere indepartate tare de centru. Si de luxurianta zona de nord. Cea in care sunt pozitionate cele mai fierbinti cafenele si localuri ale orasului.
Oamenii care vor la Bamboo sunt enorm de multi. Cred ca pe putin 3 sferturi din tara asta. 8 din 10 bucuresteni. Si foarte multi locuitori ai altor zone din tara. Si ei vor sa ajunga la fenomenul Bamboo, chiar daca nici nu stiu locatia exacta. Si totusi, daca dam o raita pe acolo, vedem ca locurile sunt clar limitate. Iar lumea nu se calca tocmai in picioare. Ar mai intra ceva.
Dar atunci unde sunt ceilalti? Pai ei sunt fetitele cu chibrituri ale economiei noastre involburate. Desi fac mari eforturi. Si cand zic mari, ma refer mari. Adica pupa in fund sefi, fac ore peste program, si consuma cu sarg ultimele produse cosmetice de la televizor. Ei sunt totusi eliminati natural de centrifuga asta in care incap, in mod nedrept, doar cei foarte bogati si celebri.
Si pentru ca magia Bamboo totusi nu ii lasa sa doarma noaptea. Si da zvarcoleli spasmodice in pat si tristeti profunde in orele de trezie, ei nu se lasa. Si ca sa se simta totusi macar putin pe val, aproape de elixirul tamaduitor, consuma. Consuma stiri, poze si informatii despre oamenii care au reusit sa intre. Orice notita cat de mica este devorata cu foame de lup flamand. Orice zvon se propaga pe net cu viteza periculoasa. Orice toc de cizma este studiat cu atentie. Orice zambet este copiat cu sfintenie si dat apoi cu gloss, ca sa fie si mai bun.
Oamenii care aspira la Bamboo dar nu pot inca sau cine stie, poate niciodata, sa intre acolo, traiesc cu faramite de povesti de magie. Cu emotii traite la mana a doua, pe care le culeg de la idolii lor. Lasa ca o sa ma fac eu mare. Maraie armata de ambitiosi in barba. Barbati si femei deopotriva. Ma fac eu mare si va arat eu voua. Cand ma voi scula, pre multi voi popi si eu.
Si se apuca si pupa si mai tare sefi in fund. Si muncesc si mai cu sarg. Si consuma cu indaratnicie si mai multe produse care le promit ca tot ce au de facut este sa mearga la hypermarket. Si intr-o zi, curand, toata goana asta a lor va fi rasplatita. Nu o sa ramana cu buza umflata. Totul e sa fie consecventi.
Vine iarna si nu mai merge sa stea la terase. Lasa, ca pe net si prin paginile revistelor e loc destul. Si ele ii primesc mereu mangaiandu-i pe ceafa. Si dezvaluindu-le secretele care cu siguranta o sa-i faca ca intr-o buna zi, nu e departe momentul ala, sa ajunga si ei. Sa poarte tocul ala care sa inspire alte armate de aspiranti. Si o sa zambeasca poate dintr-un ecran, pentru vreo clipa.
Dar imi vine sa ii mangai si eu pe cap. Si sa le explic, inca o data. Ca Bamboo are un numar de locuri limitate. Si ca ei sunt prea multi. Deci mai bine se apuca sa planteze pomisori pentru comunitate. Sa impleteasca cosuri. Sau doar sa traga aer adanc in piept. Pentru ca viata e o loterie. O loterie Bamboo, la care mai si pierzi.